Un fenomen social cu rădăcini adânci

Sindicalismul nu este doar despre greve, proteste sau negocieri salariale. Este, în esență, o poveste despre oameni. Despre milioane de muncitori care, de-a lungul istoriei, au refuzat să mai accepte exploatarea, au cerut mai mult decât supraviețuire și au început să se organizeze pentru a obține ceva ce astăzi ne pare firesc: demnitatea la locul de muncă.

De la atelierele murdare din Anglia industrială până la minerii din Valea Jiului sau profesorii din România postcomunistă, sindicalismul a fost o forță care a modelat nu doar salariile, ci și societățile în care trăim.

Dar cum a început totul? Și cum a evoluat această mișcare în România, o țară în care sindicalismul a fost când revoluționar, când decorativ?

Când Europa a început să muncească pe brânci

Istoria sindicalismului european este strâns legată de începuturile capitalismului industrial. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea, Revoluția Industrială a transformat profund relația dintre om și muncă. Milioane de oameni au părăsit satele pentru a lucra în fabrici, adesea în condiții inumane: zile de 12-14 ore, fără pauze, fără siguranță, fără protecție.

Inițial, orice formă de organizare era interzisă. În Anglia, „Legea combinării” (1799) interzicea explicit asocierea lucrătorilor. Dar presiunea realității a fost mai puternică decât legea: muncitorii au început să formeze grupuri de rezistență, care s-au transformat în „trade unions”.

În 1824, Marea Britanie a legalizat primele forme de sindicalism, urmată de Franța în 1884. În Germania, Otto von Bismarck, temându-se de revoluție, a fost primul care a oferit muncitorilor asigurări sociale – nu din convingere, ci din strategie.

Așa au început să prindă contur sindicatele moderne, care, în deceniile următoare, aveau să devină actori centrali în negocierea condițiilor de muncă, a salariilor și a legislației sociale.

Sindicatele ca pilon al democrației sociale

Secolul XX a fost secolul maturizării sindicalismului. După ororile celor două războaie mondiale, Europa a înțeles că un stat puternic nu poate ignora vocea celor care îl susțin – adică muncitorii.

Sindicatele au fost printre artizanii statului bunăstării (welfare state), impunând politici precum:
• Săptămâna de lucru limitată (40 de ore),
• Salariul minim,
• Dreptul la concediu plătit,
• Protecția în caz de boală sau șomaj.

În țările nordice, sindicatele au ajuns să negocieze anual cu guvernul și patronatele politicile economice. În Germania, sindicatele participă la conducerea companiilor prin consiliile de supraveghere – o formă de codeterminare unică în lume.

România: Un drum întortocheat între utopie și frustrare

Dacă în Occident sindicalismul a crescut organic, în România a urmat o traiectorie cu totul diferită, oscilând între idealism, control politic și deziluzie.

Primele inițiative sindicale: Lupta pentru existență

La sfârșitul secolului al XIX-lea, România era încă o societate preponderent agrară, cu o industrie în formare. În 1881 ia naștere Asociația Generală a Lucrătorilor din România, iar la începutul secolului XX apar primele greve organizate, în special în transporturi și industria grea.

Sindicatele erau mici, persecutate și lipsite de forță. Dar au plantat sămânța solidarității, iar în perioada interbelică începe timid o structurare pe ramuri.

Epoca comunistă: Sindicatul de fațadă

Odată cu instaurarea comunismului, în 1947, sindicalismul românesc suferă o mutație profundă. Deși aparent înfloritor, el devine o structură strict controlată de partid.

UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) era prezentă în toate întreprinderile, dar nu ca reprezentant al lucrătorilor, ci ca agent de propagandă. Grevele erau interzise, liderii sindicali erau numiți politic, iar „dialogul social” era o formulă fără conținut.

Un episod notabil rămâne greva minerilor din Valea Jiului (1977) – o revoltă reală, spontană, reprimată cu brutalitate, dar care arată că sindicalismul autentic nu putea fi suprimat complet.

După 1989: Entuziasm, haos, reconstrucție

Căderea regimului comunist a fost un moment de explozie pentru sindicalism. Mii de sindicate noi au apărut peste noapte. Unele sincere, altele oportuniste. Liderii sindicali au ajuns rapid în Parlament, la masa negocierilor cu guvernele, chiar și în Consiliile de Administrație ale unor întreprinderi.

Au existat victorii notabile: grevele generale din anii ’90 au dus la creșteri salariale, protecții legale și recunoaștere socială. Dar tranziția a venit și cu dezamăgiri, privatizări abuzive, șomaj și un mediu tot mai ostil față de sindicalism.

Sindicalismul în România de azi: Un leu obosit sau o fiară care renaște?

Astăzi, doar aproximativ 20% dintre angajații români mai sunt membri de sindicat. În sectorul privat, cifrele sunt și mai mici. Cultura organizațională promovată de patroni descurajează orice formă de asociere, iar tinerii angajați nu văd în sindicat un instrument de apărare, ci o relicvă a trecutului.

Și totuși, în ultimii ani, sindicalismul românesc pare să se fi trezit din amorțeală:
• Grevele din educație din 2023 au arătat că mobilizarea este încă posibilă.
• Noi forme de sindicalizare apar în IT, retail și sănătate.
• Noua Lege a Dialogului Social (2022) a redat sindicatelor unele dintre drepturile pierdute în 2011.

România rămâne, însă, o țară în care sindicalismul se confruntă cu probleme structurale:
• Presiuni politice asupra liderilor sindicali,
• Fragmentare excesivă a mișcării sindicale,
• Migrația forței de muncă, care slăbește capacitatea de mobilizare.

Sindicatele în era digitală și a muncii „la distanță”

În Europa (și nu numai), sindicatele se confruntă cu noi provocări:
• Munca pe platforme (Uber, Glovo, freelancing),
• Automatizarea și roboții industriali,
• Lucrul de acasă și contractele atipice.

Toate acestea cer o reinventare a sindicalismului. Nu mai este suficient să lupți pentru salarii sau program de lucru. Trebuie să lupți pentru vizibilitate, inclusivitate și reprezentarea noilor categorii de muncă.

În unele țări, apar sindicate digitale, complet online, conduse de tineri activiști. În altele, sindicatele își regândesc relația cu statul și angajatorii prin pacte sociale pentru tranziția verde și digitală.

Concluzie: Sindicalismul viitorului nu mai e opțional

Sindicatele nu sunt perfecte. În România, au fost uneori ineficiente, corupte sau doar simbolice. Dar chiar și așa, ele rămân una dintre puținele forme organizate de apărare a drepturilor lucrătorilor.

Fără sindicate, lucrătorul rămâne izolat. Iar într-o lume în care angajatorii sunt tot mai mari, mai globali, mai digitalizați, solidaritatea este singura formă de echilibru.

Sindicalismul nu mai este doar despre salarii. Este despre democrație la locul de muncă, justiție economică și dreptul de a fi ascultat, pentru că nu putem vorbi despre o societate dreaptă fără sindicate puternice.

Sursa foto: International Business Times